Lost Illusions

-         Bună dimineața soare! Hmm ... cât de mult îmi place să zic asta. La ora asta, stai să văd cât e ceasul ... da ... 5 și 10 ... nu e  nici un soare! Ah, m-am trezit cu o durere infernală de cap ... nu știu de ce. În fine, presimt că va fi o zi lungă! Sătucule la mâna a doua așteaptă-mă că vin.

Cuvintele ei parcă răsunau în surdină. Era singură în apartament. O cafea și o felie de pâine prăjită cu unt e tot de ce a avut parte la micul dejun.

Grăbită, își ia geanta și cheile. Închide ușa apartamentului și o încuie cu cheia. Lasă în urma ei dezordinea și pustietatea unui loc întunecat. S-a făcut deja ora 6 și un sfert când a urcat în mașină și a părăsit strada pe care locuia. Praful s-a spulberat în vânt.

Orele trec iar seara se apropie cu pași repezi. Așa cum i-a promis, Mihai o sună pe Rina. Așteptarea i-a fost brusc retezată de sunetul robotului care repetă în două limbi că „abonatul nu poate fi contactat”.

-    Trebuia să mă fii așteptat la asta! Trebuia! striga cu putere Mihai în timp ce arunca telefonul pe canapea.

Era clar, nu putea să o găsească la telefon și să vorbească cu ea. Era sigur, poate prea sigur că va răspunde la telefon. Nu știa ce să creadă, ori Rina nu avea semnal la telefon acolo unde se afla ori avea telefonul închis. Frica și teama pe care o simțea Mihai îl făceau să creadă că a doua variantă era valabilă.

-     Poate a rămas fără baterie și e pe drum sau cine știe, a ajuns și a uitat să-l pună la încărcat sau să-l deschidă. Trebuie să mă duc până la ea să văd cum stau lucrurile.

În câteva minute se și afla la volanul mașinii lui și alte câteva zeci de minute a ajuns în fața apartamentului Rinei. Pentru o clipă a avut intenția să bată la ușă sau să sune la sonerie dar a preferat să-și caute cheile în buzunarul de la pantaloni și să descuie el ușa. Avea și el cheia de vreo câteva luni.

Mihai a intrat în fugă în apartament. Tot ce a putut observa la o primă privire în jur a fost dezordinea pe care Rina a lăsat-o înainte de plecare. În dormitor, patul nefăcut dădea impresia că a fost recent folosit.

-         Rina?!? Ești aici? Rinaaaaa! Te rog, răspunde-mi. Rina?

Dar Rina nu a răspuns. Nu avea cum, nu se afla în apartament. Era clar că nu se întorsese din acea „excursie” pe care a făcut-o.

Mihai s-a așezat pe canapeaua din sufragerie hotărât să o aștepte. Privea în gol aceeași ușă veche care nu se mai deschide. Rina nu mai apare. În jur era o liniște atât de puternică încât până și respirația se auzea. Până la urmă a adormit așteptând în zadar.

Se făcu dimineață. Era vreo 7. Mihai încă se afla pe canapea. Sunetele pe care le auzea dinspre scările blocului l-au trezit. Speriat s-a ridicat cu gândul să vadă ce e cu sunetele pe care le aude. Nici nu a ajuns la ușă că s-a împiedicat de covor. Cât pe ce era să cadă și nici nu e de mirare la ce adormit era.

Cu ochii întredeschiși a privit scările pe care urcau doi bărbați un dulap destul de mare.

-         Rina?!? Ați văzut-o cumva pe Rina? O caut pe Rina.

-         Ce Rina dom’le? Nu cunosc nici o Rina. Pare-mi-se că ești cam amețit. Hai de ne ajută cu dulapul ăsta și nu mai sta să te uiți la noi ca idiotu’.

Buimăcit și neînțelegând nimic, intră repede în apartament și închide ușa.

-         Ce-a fost asta? Ce-a fost? Off, unde ești? Ce s-a întâmplat cu tine?

Orele trec iar neliniștea pe care o simte îl face să meargă la secția de poliție din zonă. Speră că așa va reuși să o găsească. Habar nu are unde e acel „sătuc la mâna a doua”. Ar fi mers el în căutarea ei dar așa nu poate.

Acolo, a fost întâmpinat de o domnișoară îmbrăcată ciudat, toată neagră ... inclusiv și machiajul strident era cu mult negru. Doar cureaua de la pantaloni de culoare mai deschisă o făcea să nu mai pară atât de sumbră.

-         Mă scuzați, aș vrea să anunț dispariția unei persoane.

-         Sigur domnule, veniți cu mine.

A fost condus într-un birou destul de mic în care se afla un birou, câteva scaune și puțină mobilă.

-         Bună ziua. Aș dori să anunț ...

Nici nu apucase să vorbească că a fost întrerupt brusc.

-       O dispariție. Probabil vă mirați de unde știu dar de aproape 20 de ani tot cu asta mă ocup. Îmi puteți spune de ce credeți că a dispărut?

-        Ieri dimineață trebuia să plece undeva. Am zis că o sun seara să văd dacă totul e bine dar avea telefonul închis. M-am dus la ea acasă și nu era ... nu era ...

-        Bine bine, am priceput. Dar unde trebuia să se ducă?!?

-    Nu știu unde, chiar nu știu. A zis că se duce să viziteze „sătucul la mâna a doua”. O fi undeva pe hartă dar habar nu am unde ... Vă rog ajutați-mă!

-         Sătucul la mâna a doua?!? Ne pare rău dar nu vă putem ajuta.

-        Cum adică nu mă puteți ajuta? Asta e poza ei. O cheamă Rina Tatt. Dacă vreți vă dau toate datele ei ...

-        Și eu sunt inspectorul Grin Derisur. Mă ocup de căutări de aproape 20 de ani și dacă vă zic că nu se poate, nu se poate. Căutați pe altcineva.

-     Pe altcineva? Nu se presupune că ar trebui să ajutați la găsirea persoanelor dispărute? Faceți discriminări?

-         Vă rog să vă calmați. Nu totul depinde de mine. Situația dumneavoastră, cum să vă zic ... e mai delicată iar eu nu vă pot ajuta. Iline? Te rog condu domnul ...

-         Mihai. Mihai Levint.

-         Domnul Mihai Levint. O să vedeți că până mâine se va întoarce. La revedere!

-         Și dacă nu?

Domnișoara care l-a primit, pe nume Iline a răspuns în locul șefului ei.

-   Dacă nu, nu e de bine. Oricum, explicațiile pe care le-ați primit sunt ca și inexistente. Nu trebuia să plecați așa. Meritați o explicație și cred că pot să vă ajut.

-         Cum? Ce explicație? Stați puțin că nu înțeleg.

-         Veniți cu mine la cafeneaua de peste drum și o să înțelegeți. Vă asigur eu.