Lost Illusions

Era o cafenea veche cu o mobilă la fel de veche. Aici veneau de obicei oamenii care nu își permiteau un loc mai bun sau care erau în trecere și aveau nevoie de o cafea.

Locul nu era pustiu, mereu erau oameni acolo, indiferent de oră. Când au intrat în cafenea, au simțit aerul ăla îmbâcsit de fum de țigară care era pretutindeni. S-au așezat la o masă liberă și imediat după asta Iline a început să vorbească ca și când se cunoșteau de o viață.

-         Ai cumva o țigară?

-         Nu fumez, răspunse brusc Mihai.

-         Bun, că nici eu nu fumez. Ah, sper că nu te superi că te tutuiesc dar dacă tot avem o discuție amicală putem să ne tutuim.

Mihai a rămas fără cuvinte când a auzit-o. Părea mai mult decât ciudată. Nu putea înțelege de ce a cerut o țigară daca nu fumează? Era buimăcit. Buzele îi erau lipite, nu apucase să zică nimic că Iline a început să vorbească continuu, fără pauză.

-         Uite ce e, nu pot lipsi prea mult. Hai să zicem că 10 minute sunt suficiente pentru ca șefu să nu-și dea seama de lipsa mea și ca să lămurim lucrurile. Vrei o cafea? Sau lasă că nu avem timp destul. Eu o să-mi comand totuși un cappucino. În fine, nu te mai uita așa la mine. Știu că par o ciudată mai ales îmbrăcată așa. În fond, nu sunt toată neagră. Cureaua e galbenă și iese oare cum în evidență. Oricum, totul se rezumă la a ieși în evidență. De asta mă îmbrac așa, ca să mă vadă lumea pe stradă, că altfel sunt atât de invizibilă. Nu mă bagă nimeni în seamă. Mă mir că tu ai făcut-o. Și ...

A fost întreruptă de Mihai care nu mai avea liniște și nu mai suporta să aud de ce e îmbrăcată așa, nici nu îi păsa. Tot ce voia era să o găsească pe Rina, atâta tot.

-         Și nu am venit aici ca să discutăm despre nici un fel de îmbrăcăminte. Fiecare se îmbracă cum vrea și punct! Ai zis să venim aici pentru că ai o explicație de oferit. Spune-o, ce aștepți?

-     Te rog, nu te enerva. Așa sunt eu, mai vorbăreață. Chiar nu am vrut să te supăr. Să știi că înțeleg perfect ce zici și chiar meriți o explicație.

-         Nu o mai lungi atâta cu vorbe fără de folos. Explică-mi ce se întâmplă!

Între timp a ajuns și chelnerul cu cappcino-ul comandat de Iline. Soarbe puțin și după începe să vorbească.

-         Nu vreau să mă înțelegi greșit, chiar nu vreau. Dacă te ajut e pentru că am nevoie și eu de ajutor. Trebuie să ajung în acel sătuc neapărat. Tu poți vorbi cu șeful meu și să-l convingi să mă lase să mă duc acolo. Nu trebuie să mă lase să mă duc singură, poate să vină cineva cu mine, eventual tu. În acest mod putem dezlega misterul.

-         Nu înțeleg, de ce ai nevoie de mine ca să mergi acolo? Nu o poți face singură?

-         Ce nu înțelegi? Nu pot pleca așa de nebună și nici nu am adresa. Tu știi unde e Sătucul la mâna a doua? Ia spune-mi, știi?

Mihai a rămas puțin pe gânduri și a realizat din nou că nu știe unde se află, unde a plecat de fapt Rina. Se afla într-un impas. Chiar dacă ar fi fost vorba să plece singur nu putea neștiind încotro să o ia.

-         Nu, nu știu unde e. Habar n-am unde a plecat Rina. E trist dar adevărat. E ca și cum aș căuta-o în carul cu fân ...

-         Și totuși nu. Șeful meu, inspectorul Grin Derisur știe unde se află, chiar știe.

-         De unde știi asta? Dacă știa îmi zicea când am fost la el despre ...

-         Nu fii prostuț! Nu e în interesul lui să te ajute. A încercat mai demult să o facă și nu i-a reușit. Să știi!

-         Cum adică? La ce te referi?

-   Despre asta voiam să-ți vorbesc. Acum aproape 3 ani a avut loc un caz asemănător cu al tău. Cineva se pierduse acolo, în acel sătuc. Treaba s-a complicat. Nu a ieșit așa cum a vrut inspectorul Grin Derisur. A trebuit să renunțe la caz. Îți dai seama? Să renunțe? Nu i-a păsat de persoanele implicate. Absolut deloc. El știe unde se află, știe! Ah, au trecut deja 10 minute. Îmi pare rău dar nu pot să-ți mai dau detalii acum și aici. Poate ne aude cineva și chiar nu vreau.

-         Atunci trebuie să ne reîntâlnim ca să-mi explici totul. Nu mă poți lăsa așa. Da? Ai zis că vrei să mă ajuți. Ai spus că mă ajuți! O vreau pe Rina înapoi!

-         Calmează-te. Dacă te ajut, ți-am zis și mai devreme, e pentru că am nevoie și eu de acel ajutor. Acum, du-te acasă la tine, la ea și verifică dacă nu a ajuns între timp. Îți las aici numărul meu. Mă suni și vorbim. Da?

-         Bine. Mulțumesc. Simt că nu mai rezist, că totul se dărâmă în fața mea. Fac orice ca să o recuperez.

În timp ce Iline se ridică și aruncă câțiva lei pe masă ca să plătească cappucino-ul îi spune lui Mihai: „Orice? Îmi aduci aminte de mine de acum 3 ani.” și iese în grabă spre ușă.

Mihai a mai rămas câteva minute în cafenea de unul singur privind oamenii din jur, mai toți zâmbind. Vocile lor se auzeau parcă din ce în ce mai tare și parcă o auzea pe ea, pe Rina. Disperat, începe să strige după ea: „Rina?!? Tu ești?!? Rina?!?”. Privirile celor din cafenea s-au îndreptat către el. Total buimăcit și-a cerut scuze pentru faza de mai devreme și a ieșit pe ușă.

În fața cafenelei se afla o bătrânică cu părul albit de vreme, îmbrăcată ciudat care i-a spus câteva cuvinte lui Mihai deși el habar nu avea cine e.

-         Rina nu va mai apărea. Dacă nu te grăbești s-ar putea să fie prea târziu pentru ea. Ascultă-mă că știu ce zic. Să nu plângi după că nu ai făcut nimic. O fi ea puternică dar în fața destinului nu te joci, te retragi până mai poți.

-         Cine ești și de unde știi de Rina?!? Cine ești?

-         Sunt vocea unui suflet pierdut.

Atât a mai spus acea bătrânică că a și dispărut. Speriat, nici nu a observat încotro a luat-o dar poate, poate că nu a chiar dispărut. Poate se ascunde pe undeva. Cuvintele ei l-au pus pe gânduri pe Mihai. Acum, știa sigur că o căuta degeaba acasă, nu știa de ce dar era sigur de asta.

Același drum, întâi la el acasă, apoi la ea fără nici o reușită. O bucățică de hârtie se afla printre degetele lui. Pe ea era scris un număr de telefon. Era singura lui scăpare, singura șansă de a mai putea face ceva. Dar oare, nu era prea târziu?

Ieri ...

-         Trebuia să mă fii gândit că harta asta nu e bună de nimic. Nu mai ajung la Sătucul la mâna a doua astăzi, nu așa. În fine, o iau tot înainte ... poate totuși e drumul cel bun. Ah, e deja ora 12:00. Nu mi-aș fi imaginat că va dura atât de mult. Mi-e și foame dar mai rezist.

Pe la ora 2 după masa ...

-      Ce-s cu lemnele astea din fața mea? Nu pot să cred. Cineva îmi joacă o festă. Va trebui să o iau pe jos. Sper că nu mai e mult. Ah, dacă nu o luam pe un drum greșit ajungeam mult mai repede. Oare ce scrie pe plăcuța aia de acolo din depărtare? Trebuie neapărat să mă apropii de ea. De la distanța asta nu se vede atât de bine. Nu, sincer, serios, foarte serios! Cred că nu văd bine! Scrie cumva Sătucul la mâna a doua? Da da! Un scris ca și cu mâna și cu vopseaua neagră. Clar asta e. Mă întreb oare de ce nu e scrisul tipărit? Hmm, ia să tac că poate cred ăștia că-s nebună de vorbesc singură. Dar nu sunt, serios vorbesc. Sunt doar fericită că am ajuns unde trebuie. Unde e ușa? Trebuie să fie pe undeva ... sau nu ... doar e sătuc. Ce ușă?

Nici nu a mai apucat să vorbească că o voce groasă s-a auzit de undeva de prin spatele ei iar Rina a tresărit.

-         Ce cauți pe pământurile mele?