Principala » Articole » O poveste într-un capitol

Două decizii comune
     Era o zi însorită de mai. Îmbrăcată cu un tricou decolorat și o fustă gri se îndreaptă spre casă. Un miros puternic de fum a întâmpinat-o de cum a intrat în holul îngust. Speriată, s-a grăbit spre sufragerie.

„- Tu? Fumezi?
 - Da, eu. Dar de ce întrebi? S-a întâmplat ceva?
 - Cum adică de ce întreb? Acum 3 ani și ceva te-ai lăsat de fumat zicând că nu mai vrei să vezi vreo țigară în viața ta și acum... te găsesc cu pachetul de țigări pe jumătate gol. Eu...
 - Tu ce? Credeai că nu mă mai întorc la vechile obiceiuri? Hmm, să mă gândesc. Te-ai înșelat. Nu înțeleg ce e cu fața asta. Zici că ai văzut moartea cu ochii.”

Pentru câteva minute a rămas fără cuvinte. Nu-l mai recunoștea. Bărbatul acela sigur pe el care, atunci când își punea ceva în cap făcea fără să ezite și nu dădea înapoi era soțul ei de mai bine de 10 ani iar acum părea că nu mai e la fel. Acea părere pe care o avea despre el s-a spulberat în câteva clipe. Îl privea cu o intensitate impresionantă, abia mai clipea. Nu putea realiza ceea ce se întâmplase. Începea să se întrebe în gând: „Dar tu cine ești? Nu te recunosc.”. Și așa era, nu-l mai recunoștea.

„- Nu, dar m-ai surprins. Atâta tot. Mă duc să deschid geamul. E un fum oribil aici.
 - Stai puțin. Noi doi avem ceva de discutat. Doar nu crezi că fumez pe degeaba? Am motivele mele. Că nu ți le-am spus încă, nu e nimic. Ți le spun de acum înainte. Avem o zi întreagă la dispoziție. Sau pleci undeva?
 - Nu, nu plec. Rămân acasă ca să discutăm.
 - Perfect.”

Fumul de țigară nu-l putea suporta dar nu avea de ales. Nu apucase nici să deschidă geamul ca să facă aerisire. Probabil că plănuise din timp totul sau poate că nu. Nici nu mai știa ce să creadă. Tot ce voia era puțin aer curat, acum pentru că mai târziu voia doar aer indiferent de care era.

Târziu. Se făcuse târziu. Discuția a ajuns să fie mai lungă decât s-ar fi așteptat vreunul dintre ei să fie. Își simțea vocea „amuțită” în acea ascultare pe care o făcea. Îi asculta cuvintele cu atâta atenție încât nu a mai rezistat și a strigat: „Nu cred că ești în stare de așa ceva! Nu pot să cred! Nu vreau să cred!”

Cuvintele își pierdeau sonoritatea ajungând să devină niște șoapte ca pentru sine. Începea să tremure. Mâinile erau înghețate deși afară era soare și cald. Simțea că trebuie și ea să se destăinuie. A ascuns atâta timp un secret încât, acum că l-a aflat pe al lui nu mai voia să-l țină ascuns. Era de fapt un secret comun deși el nu știa, încă.

Totul începuse acum 5 ani și jumătate. Erau amândoi în căutarea unui loc de muncă. La un moment dat au găsit o ofertă întrun ziar. Aceeași ofertă au găsit-o amândoi fără să știe. Fiindcă aveau nevoie de bani au acceptat pe loc oferta fără să se gândească la consecințe. Lui, fiindu-i teamă de ce ar putea crede ea dacă ar afla unde lucrează și ce trebuie să facă a hotărât să nu-i spună. „Nu trebuie să știm absolut totul unul despre celălalt. Important e că aducem bani în casă. Nu contează unde lucrăm ci, că lucrăm.”

Îi convenea și ei acest lucru, mai ales pentru că era în aceeași situație. Atunci dar nu și acum. Atunci ea a decis să renunţe, acum a luat-o pe alt drum. De fapt, de câţiva ani. Dar din moment ce au stabilit să nu-şi spună unul altuia aceste lucruri a tăcut. Poate era mai bine să îi fii spus. Poate nu se ajungea în situaţia de acum.

Simțea fumul din ce în ce mai tare. Dar nu-i mai păsa pentru că vorbele pe care i le spunea el erau mult mai puternice. A decis să închidă ochii. Nu voia să-l mai vadă, măcar de putea să nu-l mai și audă. Scuzele lui îi păreau „penibile”, „nejustificate”.

”- Înțelege, nu mai suport situația asta. Vreau să scap și asta e singura soluție. Trebuie să o fac. Te rog iartă-mă! Nu am de ales...
 - Nu ai de ales? Ba da! Ai! Doar că nu vrei. Iar să te iert... nu am cum... îmi pare rău...
 - Te rog...
 - Lasă-mă în pace! Nu te atinge de mine! Dacă îndrăznești să... ”

Nu a mai putut continua să vorbească. Îi simțea mâinile reci în jurul gâtului din ce în ce mai prezente, mai apăsătoare. Acum, fumul nu îl mai simțea, tot ce voia e aer, indiferent de care era el. Printre toate aceste tăceri, tot ce a mai apucat să spună e: ”Aer... vreau aer...”

Când a auzit-o și-a luat repede mâinile din jurul gâtului ei și a fugit. Nici nu a mai încuiat ușa când a plecat. Spera doar că nu reușise să facă ceea ce a început.

Mergea din ce în ce mai încet, pașii îi erau șterși. Nu putea să nu se gândească la ceea ce făcuse dar se consola spunându-și în sine „dar totuși am scăpat”.

A fost „găsită” câteva ore mai târziu de el așa cum o lăsase acolo: întinsă pe o canapea înconjurată de același miros greu și puternic de fum. I-a verificat pulsul și atunci și-a dat seama că ea „plecase” pentru totdeauna. Atunci, s-a hotărât să sune după salvare, deși știa că nu mai puteau face nimic. A anunțat câțiva vecini de întâmplare. Nu le venea să creadă și mai ales nu-și puteau da seama cine e vinovatul. Din întâmplare a fost văzut de unul dintre vecini când a ajuns acasă.

Nici el nu realiza ceea ce se întâmplase. Era sigur că o lăsase acolo încercând să respire. Așa a fost doar că omisese anumite lucruri pe care le-a aflat mult mai târziu.

„- Când ați ajuns acasă, soția dumneavoastră se afla pe canapea și era fără puls, nu?
 - Da, așa este. Am crezut că dormea dar de fapt... ea...”

Lacrimile începeau să-i curgă pe obraji. Nu mai putea continua să spună ceea ce începuse. Agentul de poliție care îl interoga și-a dat seama și a încercat să-l liniștească.

„- Liniștiți-vă! Știu că este dureros și că vă este greu să vorbiți dar trebuie să-mi fac datoria. Trebuie să găsim vinovatul. Orice informație ne poate fi de folos.
 - Știu... iertați-mă... dar îmi este dor de ea!”

Discuția a urmat cursul normal și firesc al lucrurilor, Kenny încercând pe cât posibil să nu se dea de gol. Știa mult mai multe lucruri decât spusese agentului dar era clar pentru el că trebuia să păstreze doar pentru el acele lucruri.

Nu a fost considerat suspect. Scăpase, mai ales datorită vecinilor și în special datorită aceluia care îl văzuse când a ajuns acasă.

Cazul a rămas deschis, negăsindu-se vinovatul, pentru câțiva ani.


Acum 5 ani și jumătate...

„Noul loc de muncă al tău nu presupune mare lucruri. Trebuie doar să faci ceea ce îți spun eu, asta însemnând orice. Prin semnarea contractului ești de acord că, indiferent de cerințele pe care ți le cer, tu le îndeplinești.”

Așa sunau cuvintele noului șef pe care avea să-l aibe Kenny dar și soția lui, Ophelia deși niciunul dintre ei nu știau asta. Dornici de a avea bani au acceptat, fără să se gândească la ce se referea acea muncă.

„- Am primit o comandă. Kenny! Mă bazez pe tine. Trebuie să scapi de cineva. Înțelegi?
 - Să scap de cineva?!? Adică?
 - Adică să îl faci să dispară de pe fața pământului! Acum înțelegi sau vrei să-ți desenez?
 - Nu e nevoie. Înțeleg doar că... nu pot să fac asta.
 - Ai semnat un contract prin care confirmi faptul că orice cerință primești de la mine, tu o îndeplinești. Și acum la treabă. Aici ai numele și unde îl poți găsi. Să nu te mai aud că mi te plângi sau că refuzi să faci ce ți-am cerut. O pățești ca și Gekk.
 - Din câte am auzit Gekk a demisionat...
 - Zău? Păcat că nu mai trăiește. Sigurat te-ar fi lămurit.”

A rămas fără cuvinte. Se simțea obligat să facă ce i s-a spus. Se gândea la Gekk deși nici nu-l cunoscuse. Se gândea la soarta pe care a avut-o și pe care vrea să o evite cu orice preț.

„Nu vreau să pățesc ca și Gekk. Nu vreau! Măcar de aș avea curaj. Măcar atât.” își spunea în gând Kenny.

„- Ophelia! Ai venit exact la timp! Am o primă comandă pentru tine.
 - Da? Ce bine. Am nevoie de puțină acțiune.
 - Bun. Aici ai numele și o poză. Trebuie să scapi de el cum ar veni.
 - Până când? Adică, cât timp am la dispoziție?”

Când a auzit-o, nici nu-i venea să creadă. Reacționase întrun mod total diferit față de soțul ei Kenny. „Fata asta o să facă o treabă bună, chiar foarte bună.” își spuse în gând Tane, șeful Opheliei care era în același timp și al lui Kenny.

Kenny și Ophelia nu s-au întâlnit niciodată la locul de muncă, astfel că nu știau că lucrează în același loc. Oricum, stabiliseră să nu-și spună acest lucru. Asta până când aveau de luat niște decizii.


După acei 5 ani și jumătate...

„- Vreau să plec de aici. Nu mai vreau să lucrez. M-am săturat să văd atât de mult sânge. M-am săturat pur și simplu.
 - Kenny, nu poți pleca așa ușor de aici. Credeam că știi și tu asta.
 - Știu. Ce trebuie să fac ca să pot pleca?
 - Stai să mă gândesc. Cred că știu. Oricum, ești dispus să faci orice, nu?
 - Cred că da... la câte am făcut până acum...
 - Bine. Atunci trebuie să scapi de soția ta, Ophelia și te las să pleci.
 - Ophelia?!? Dar...
 - Dar se pare că vrei să rămâi, nu?
 - Nu vreau să rămân, văd eu ce fac.”

„- Ophelia! Ce se întâmplă cu tine în ultima vreme? Parcă nici nu mai vrei să lucrezi.
 - Îmi cer mii de scuze dar nu mai suport situația asta. Mă simt de parcă nu aș mai avea viața mea și aș trăi prin viețile celor cărora le-o iau...
 - Nu trebuie să te simți vinovată! Îți faci doar treaba. Asta e munca ta și gata.
 - Știu... dar aș vrea să renunț chiar dacă știu că nu se poate.
 - Cum nu se poate? Sigur că se poate. Doar că... trebuie să faci ceva ca să poți pleca.
 - Orice! Fac orice!
 - Sigur?
 - Foarte sigur!
 - Atunci scapă de soțul tău, Kenny și poți pleca liniștită.
 - Kenny?!? Dar...
 - Dar te-ai răzgândit, sau?
 - Încă nu... încă...”


După un an si jumătate de la dispariția Opehliei...

Acum un an Kenny s-a hotărât să nu mai fie singur. Mai mult datorită insistențelor unei foste colege de lucru care i-a și devenit soție. Adevărul e că nu o iubea pe Leryna, actuala soție. Se căsătorise cu ea sperând că o va uita pe Ophelia. Acest lucru nu s-a întâmplat dar Kenny a încercat pe cât posibil să se prefacă, mai ales în faţa Lerynei. Întro zi nu s-a mai putut ascunde, a ținut prea mult timp toate aceste gânduri în el.

„- Kenny! S-a întâmplat ceva? Ești foarte distant. Mă eviți din ce în ce mai mult.
 - Îmi pare rău dar da. S-a întâmplat ceva. Adevărul e că nu am putut să o uit.
 - Mă gândeam eu că la ea te gândești.
 - Știi doar că Ophelia pentru mine...
 - Taci! Să nu te mai aud că îi spui numele în casa asta! Sau cel puțin nu în fața mea!
 - Leryna! Nu-ți permit să ridici tonul în fața mea şi mai ales să-mi spui să tac. Dacă vreau să vorbesc despre Ophelia atunci am să vorbesc despre ea! Şi tu mai calmează-te!
 - După câte am făcut pentru tine... așa îmi vorbești?
 - Tu?!? Pentru mine? Adică?
 - Mai bine tac.”

Au urmat câteva minute de tăcere. O linişte absolută stăpânea camera până când Leryna a început să vorbească. Şi-a dat seama că nu e chiar atât de bine să tacă. Şi ea a ascuns anumite lucruri de Kenny.

„- Nu trebuie să taci. Acum e momentul. Spune-mi ce ai făcut tu pentru mine?
 - Nu pot să cred că nimic din ce am făcut nu a contat. Măcar spune-mi... mă iubești?
 - Ce legătură are întrebarea asta cu tăcerea de mai devreme? Pot să știu și eu?
 - Nici măcar acum nu poți să fii sincer cu mine? Nu pot să cred...
 - Vrei sinceritate? Bine. Nu te iubesc și nici nu te-am iubit. Singura mea iubire a fost...
 - Ophelia! Știu! Doar pe ea ai iubit-o și tocmai de asta ai omorât-o, nu? Dar de fapt nici măcar atâta curaj nu ai avut.
 - Ce vrei să spui cu asta?”

Au urmat dezvăluiri uimitoare, mai ales pentru Kenny care se credea vinovat pentru o faptă ce nu o comisese. Toate certitudinile pe care le avusese până acum s-au spulberat în câteva secunde. Nu realizeaze până acum pe cine avea alături. Rememora imagini din trecut încercând să găsească un răspuns, ceva care să-l facă să-și dea seama cu adevărat ce se întâmplase. Și atunci „mintea” i se lumină. Începuse ca totul să îi fie mai clar. Cuvintele Lerynei îi pătrundeau tot mai adânc în trup făcându-i rău. Pentru moment avusese tendința de a se așeza pe canapea dar mâinile lui au luat o altă întorsătură.

„- Ce vrei să faci? Nuuuu... te rog... nuu... iartă-mă...”

Mâinile reci îi înconjurase gâtul. Le simțea din ce în ce mai apăsătoare iar în încercarea de a respira măcar puțin eșuase. Era mult prea târziu. Totul se petrecuse mai repede decât se aștepta. Oricum, nici nu se aștepta la un astfel de final.

După câteva ore...

„- Am venit pentru că nu mai suportam toată situația asta. E prea mult pentru mine, mult prea mult. Simt că totul se dărâmă în jurul meu și nu atât de încet precum credeam. Îmi pare rău că am venit prea târziu dar trebuie să spun tot ce am pe suflet.
 - Niciodată nu e prea târziu, nu uita asta. Sunt aici ca să te ascult. Și să știi, mereu am fost chiar dacă tu nu ai venit la mine.”

Lacrimile îi curgeau pe obraji. Nu le putea opri. Le simțea de parcă ar fi fost făcute din sânge deși nu erau. A prins curaj și a început să-și povestească viața din ultimii ani, ani care erau plini de greșeli.

„- Totul a început acum 7 ani și de atunci viața mea s-a schimbat și nu în bine. Din dorința de a a avea un loc de muncă am ajuns 'un ucigaș plătit'. Știu, nu e un loc de muncă demn. La început nici nu știam în ce mă băgasem. Prima reacție pe care am avut-o atunci când am aflat ce am de făcut a fost de refuz. Dar degeaba, am semnat contractul. Nu puteam refuza. Puteam să mor chiar eu. Și atunci, mi-am îndeplinit misiunile. Numai eu știu cum. Nici acum nu suport să mai văd sânge. După 5 ani și jumătate de 'chin' mi s-a oferit șansa de a scăpa din  'afacerile astea oribile' dar prețul era prea mare. Trebuia să scap de Ophelia, iubita mea Ophelia. Am încercat să-mi adun gândurile, să iau decizia corectă dintre 'a scăpa' și 'a rămâne'. În acel moment am vrut să scap. Mâinile mele i-au strâns mult prea tare gâtul Opheliei. Când a început să spună încet, asta pentru ca abia mai putea vorbi, că vrea aer nu am mai rezistat și mi-am luat mâinile din jurul gâtului ei și am plecat. Am lăsat-o acolo din inconștiență. Când m-am întors acasă, după câteva ore, murise deja. Până astăzi, am trăit cu gândul că... eu o omorâsem deși eu doar începusem... și altcineva terminase treaba în locul meu. Persoana aceea fusese Leryna. M-a mințit. Știuse de la început că Ophelia avea același loc de muncă ca și mine dar a tăcut. Și ea înfruntase același 'chin'  ca și mine. Știu că nu am acționat așa cum trebuie dar nu mai rezistam. Cuvintele pe care Leryna le rostea păreau din ce în ce mai dureroase. Mâinile mele i-au înconjurat gâtul. De data asta știu că nu am eșuat.
 - Kenny! Nu pot să cred ce-mi spui, pur și simplu nu știu nici cum să reacționez.
 - E adevărat tot ce-ți spun. Nici mie nu-mi vine să cred că am fost în stare de atâtea lucruri rele. Am iubit-o pe Ophelia prea mult. Și acum mă gândesc la ea, mai ales la faptul că... și ea a vrut să scape din acel 'chin'... dar a ales să mă salveze pe mine dar eu nu am fost în stare să o salvez pe ea. Nu am putut.”

Abia mai rostea cuvintele. Lacrimile erau mult prea prezente.

”- Te rog mamă! Iartă-mă!
 - Oh, Kenny, dragul meu te iert. Dar spune-mi ce ai de gând să faci Kenny?
 - De asta am venit la tine mai mult, să-ți spun că mă predau poliției.
 - Ești sigur că asta vrei să faci Kenny?
 - Sunt sigur mamă. Așa e cel mai bine. Nu aș putea trăi cu o asemnea povară. Dar, te rog promite-mi că mă vei vizita. Atât de rog, chiar dacă nu știu că nu merit.
 - Tu ești fiul meu și nu pot să-ți întorc spatele în astfel de momente grele pentru tine.”

Nu mai regreta nimic. Știa că asta trebuie să facă și că oriunde ar fugi nu ar scăpa de aceste gânduri. Era dipus să accepte orice fel de pedeapsă. Nu-i mai păsa. În drum spre secția de poliție rostea aceeși întrebare de parcă era sedat: „Ophelia unde ești?”. Cel care conducea mașina de poliție i-a zis pe un ton sarcastic: „La 2 metrii sub pământ și acum taci că mă enervezi.”

După câțiva ani...

„- Mamă! Ce bine că ai venit să mă vizitezi. Ce mi-ai adus bun?
 - Prăjitură din aia de care îți place ție Kenny.
 - Oh, mulțumesc. Fără tine nu știu ce m-aș face.”

Au fost două decizii comune. Atât Kenny cât și Ophelia au ales un drum greșit. Amândoi au luat decizia de a se pierde întro lume din care doar unul a scăpat. Iar Kenny deși 'a scăpat', e înlănțuit de gânduri, remușcări, regrete de care nu poate scăpa.

Anii trec, deși la fel pentru fiecare dintre noi, diferit din punct de vedere al trăirilor. Unii dintre noi și-ar dori să treacă mai încet, ca să aibe timp să facă lucrurile pe care și le-au propus. Alții și-ar dori să treacă mai repede, ca să scape din calea unui timp ce pare 'hain'. Oricum, indiferent cum trec anii pentru fiecare dintre noi e important să nu uităm că: „niciodată nu e prea târziu să ne întoarcem pe calea cea dreaptă” și să apreciem persoanele de lângă noi pentru ca să ne putem baza pe prezența lor sufletească atunci când avem nevoie.
Categorie: O poveste într-un capitol | Adăugat de: admin (29 Mai 11) | Autor: „O umbră în întuneric...”
Vizualizări: 355 | Cuvinte cheie: drumuri, decizii comune, munca secreta | Rating: 5.0/3
Total comentarii : 0
Doar utilizatorii înregistraţi pot adăuga comentarii
[ Înregistrare | Logare ]