Principala » Articole » Sătucul la mâna a doua

Sătucul la mâna a doua - Partea a IV-a

Telefonul începuse să sune. Toate acele nelinişti pe care le avea nu au dispărut. Ştia că nu are  o altă soluţie şi că trebuia să-şi asume orice risc. Într-un final i se răspunse. Nu mai auzea acel ţârâit în ureche. Un „alo” spus cu jumătate de gură începea o discuţie care avea să se termine pe acea stradă prăfuită pe care Rina a lăsat-o în urmă.

-         Bine că ai venit. Nu ştiu ce să mă mai fac. Mi se pare că totul se dărâmă, inclusiv eu.

-         Linişteşte-te! Aşa nu vom rezolva nimic.

-         Nu pot!

-         Trebuie! Da?

-         Da ...

-         Bun. Că n-am venit aici ca să te încurajez, am venit ca să discutăm lucruri serioase. Fără plânsete că nu rezolvi nimic. Îţi spun eu, că n-am rezolvat nimic. În toţi aceşti ani, am suferit în tăcere ... durerea fiind o parte din mine. M-am obişnuit cu ea prea mult şi nu vrea să plece. Ţi-am zis că trebuie să-ţi povestesc ceva. Mă asculţi?

-         Da, te ascult chiar dacă nu par a fi aici ... sunt atent. Despre ce e vorba?

-         Despre sătucul acela la mâna a doua.

-         Ştii unde e şi nu zici? Cum poţi să taci? Vorbeşte!

-         Ai răbdare! Se pare că te-ai trezit. Perfect! Ai o ţigară? De fapt nu, că mi-ai zis că nu fumezi. Şi oricum nici eu nu fumez. Vreau să îţi povestesc o întâmplare personală legată de sătuc dar prima dată să-ţi spun cum Grin Derisur a reuşit să scape de un caz acum doi ani. Ai să înţelegi de ce nu vrea să se ocupe de cazul tău.

-         De ce nu vrea? Poate o omoară careva. Poate au făcut-o deja.

-         Nu te impacienta şi nu-ţi mai face gânduri negre. Nu au trecut mai mult de 2 zile de când a plecat.

-         Suficiente ca să-i bage cuţitul în inimă pentru că s-a dus unde nu trebuie.

-         Lasă-ţi dramatismele pentru altădată.

-         Au omorât-o, e clar.

Începea să repete obsesiv aceleași cuvinte parcă mult prea sigure, mult prea dureroase în același timp: „au omorât-o.” Privirea i se încețoșă din cauza lacrimilor prea intense. Mihai se ridică de pe canapea încercând să plece. Iline vrea să-l oprească, nu înțelege ce se întâmplă.

-         Ți-am zis să lași dramatismele. Oprește-te! Unde pleci?

-         Au omorât-o ... au omorât-o ...

-         Mihai! Te rog ... ce ai? Nu a omorât-o nimeni. Mihai?!?

Numai un răspuns n-a mai primit, pentru că Mihai leșinase. Se simțea rău, nu mâncase mai nimic. Se gândea mereu la Rina, la ceea ce i s-a întâmplat. Simțise un junghi în inimă destul de puternic ceea ce l-a determinat să creadă că e o premoniție, că Rina fusese omorât-o. Starea asta pe care o avea era mai mult o cauză a tuturor nervilor, stresului, îngrijorărilor pe care le avea din cauza Rinei. Pentru Iline era clar, nu putea să-i vorbească așa. A luat un pahar cu apă și l-a stropit să se trezească. Spera doar că nu e nevoie să cheme un doctor. Din fericire n-a avut nevoie. Buimăcit, Mihai a început să rostească întrebări repetitive.

-         Ce s-a întâmplat? Unde sunt? Unde sunt?!? Spune-mi unde sunt?!?

-         Liniștește-te, sunt eu Iline. Ești în apartamentul Rinei. Ai leșinat.

-         Rina?!? A venit Rina?!?

-         Nu ... din păcate nu. Dar liniștește-te. Te rog, liniștește-te.

Iline voia neapărat să vorbească cu el acum așa că încerca să facă tot posibilul ca Mihai să-și revină. I-a adus câte ceva de mâncare, ce a găsit în frigiderul Rinei. Încetul cu încetul parcă Mihai și-a mai revenit din starea aia, în care părea că e sedat.

-         Te simți mai bine Mihai? Putem vorbi acum?

-         Da, îți mulțumesc. Adevărul e că trebuia să mănânc dar n-am făcut-o. Nu pot să mă gândesc la altceva decât la ea, la Rina mea.

-         Te înțeleg, știu cum e ... dar trebuie să-ți revii. Nu o poți găsi cu gândirea asta negativă pe care o ai.

-         Știu ... știu ... dar nu pot! Nu pot! Ai zis că mă ajuți! Cum?!? Te rog ...

-         Calmează-te! Te ajut , încerc să fac asta. Ți-am zis că vreau să-ți povestesc cum inspectorul Grin Derisur a reușit să scape de un caz acum doi ani.

-         Da ... da ... mă calmez ... Ce caz? Legat de sătuc?

-         Exact. Legat de sătuc. Trebuie să știi ce s-a întâmplat. Chiar trebuie ...

-         Atunci povestește-mi! Chiar vreau să o găsesc pe Rina. Trebuie să o găsesc.

-         Știu, crede-mă ... cunosc sentimentul ... Dar hai să-ţi povestesc ce s-a întâmplat acum doi ani. A fost un caz asemănător cu al tău sau al ei cum vrei să spui. Era un el aventurier cu multe curiozităţi. Îi plăcea necunoscutul şi să descopere lucruri noi. Auzise de la cineva de sătucul la mâna a doua şi tot zicea că trebuie să vadă ce e acolo. Nu ştia exact unde se află, doar că e pe un drum mai necirculat, undeva spre est.

În timp ce Iline povestea, Mihai asculta cu mare atenție. Nu-i venea să creadă ce aude. Se gândea la Rina, la ce se va întâmpla cu ea. Începea să-și piardă speranța, nu credea că se va mai întoarce. Știa că trebuie să facă ceva, altfel nu s-ar schimba nimic. Avea de gând să o găsească, să facă orice pentru asta dar nu știa ce îl așteaptă.

 

***

Rămăsese pe gânduri câteva clipe, neștiind ce să răspundă. Să zică adevărul sau să mintă? Totuși, credea că mai bine spune adevărul, că vrea doar să scrie un articol despre sătuc. Probabil că va fi crezută deși nu știa dacă să se aștepte la o astfel de reacție. Dintr-o dată a simțit cum inima îi bate puternic. Se afla în fața unei persoane necunoscute care repeta aceeași întrebare pe care o pusese mai înainte.

-      Ce cauți pe pământurile mele?

Rina trase adânc aer în piept și răspunse cu teamă:

-      Aș dori să cunosc mai multe despre acest loc.

-      Să cunoști ce? Zi mai bine că ai venit după cufăr! Vrei să-mi furi cufărul. Dar n-am să permit asta! Cufărul e al meu. Să fie clar!

-      Ce cufăr? Îmi pare rău dar nu știu despre ce vorbiți. Vreau doar să ...

Nici nu apucase să termine propoziția că a și fost întreruptă de acea voce groasă și nervoasă.

-      Să-mi furi cufărul! Asta vrei! Să știi că nu vei reuși! Au încercat și alții și degeaba. Cufărul e doar al meu.

-      Dar nu-l vreau! începuse să strige Rina în timp ce fusese prinsă de braț și dusă cu forța pe acele pământuri necunoscute.

-      Pe mine nu mă păcălește nimeni. Și n-o să-ți iasă afacerea. Ți-ai ales prost destinația.

Se tot gândea Rina la ce cufăr se referea. Dintr-o dată își aduse aminte de ceva. Acum câtva timp i se spusese de o cutie magică asemănătoare cu un cufăr. Era o legendă. Se spunea că înăuntru se ascund multe lucruri magice care, o dată avute pot oferi deținătorului puteri speciale. Nu știa prea bine ce fel de puteri sunt și nici dacă exista cu adevărat acel cufăr. Sau poate că acest necunoscut era doar nebun. Reacțiile pe care le avea o făcea să creadă asta și mai ales că acel cufăr de care vorbea nu exista în realitate. Tăcea, se ferea să vorbească. Se putea aștepta la orice de la acest străin care a închis-o într-o cameră întunecoasă. Puțină lumină venea dinspre geamul spart. Totul era prăfuit și mirosea urât. Îi era clar că, camera nu mai fusese locuită de mult timp. Voise să strige ajutor dar cum abia mai avea forță în ea, se hotărâse să se așeze puțin pe patul învechit.

Și cum se așezase pe pat, simțise că ceva se află acolo. Lumina era prea slabă ca să poată desluși ce se ascunde, așa că a pus mâna să vadă ce e. A rămas șocată pur și simplu. Pe pat se afla un schelet îmbrăcat cu rămășițele din hainele care acum au rămas doar o poveste din trecut.

Categorie: Sătucul la mâna a doua | Adăugat de: admin (14 Aug 12) | Autor: „O UMBRĂ ÎN ÎNTUNERIC...”
Vizualizări: 644 | Cuvinte cheie: partea IV, satucul la mana a doua, a IV-a, poveste | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
Doar utilizatorii înregistraţi pot adăuga comentarii
[ Înregistrare | Logare ]