Principala » Articole » Secretele familiei Denvers

Secretele familiei Denvers: Capitolul III: Amintiri din trecut
      Oricât ar încerca să nu se gândească la Martin, să creadă că e bine nu poate. I se pare că totul e împotriva ei, că cineva vrea să-i ”fure” o bucățică din fercirea pe care a avut-o. Nu poate să nege, e fericită că îi are pe Daniel, Tania și Eliza dar pentru ea Martin însemna foarte mult. L-a iubit foarte mult și încă îl mai iubește, poate chiar mai mult decât înainte. El a fost mereu sursa ei de inspirație în tot ceea ce făcea. 

     Deși la început, când l-a cunoscut nu se gândea nici măcar o clipă că el va fi viitorul ei soț și că va putea trăi alături de o astfel de persoană, acum crede că nu va putea trăi fără el. Marta întotdeauna a vrut ”totul sau nimic”, a luptat ca să obțină tot ce și-a propus. 

     Avea doar 21 de ani când l-a cunoscut pe el. A fost o zi cam friguroasă, fără prea multe speranțe. Își căuta un loc de muncă, deja de mai bine de 2 săptămâni dar nu găsise nimic. Se afla în orașul Rizoto, și mergând încet, așa cum merge ea de obicei, a văzut un afiș. L-a privit puțin mirată citind aproape cu voce tare titlul: ”Angajăm secretară”. În gândul ei, își spuse ”exact ceea ce caut” dar după câteva momente a început să ofteze. Prin simpla citire a numelui companiei a trecut de la starea de bucurie la o stare de dezamăgire. ”Denvers Ciz” era una din cele mai renumite companii din zonă și era foarte greu să ajungi să lucrezi acolo. Totuși, Marta a vrut să încerce gândindu-se ”nu pierd nimic dacă încerc”.

     Cu mâinile mai mult reci decât calde şi cu picioarele parcă din ce în ce mai obosite s-a oprit în faţa companiei de brânzeturi. ”Curaj, curaj şi iar curaj... trebuie să reuşesc.” îşi spuse în gând Marta înainte de a păşi spre uşa mare şi neagră a clădirii în faţa căreia se afla. Nu ştia unde trebuia să se ducă, la ce etaj sau în ce birou. Pentru ea, totul era îngrozitor de necunoscut. Privind din ce în ce mai mirată în jurul ei, vede că iese cineva dintrun birou ce se afla aproape de ea. Îşi trage aer în piept şi se hotărăşte să-i vorbească:
    - Bună ziua! Mă scuzaţi, în legătură cu postul de secretară... unde aş putea afla mai multe detalii?
    - Bună ziua doamnă. Aţi nimerit persoana potrivită. Eu mă ocup şi de angajări. Vă rog, poftiţi în birou. Am să revin în câteva minute.
    - Bine, mulţumesc.
    
    Simţea cum inima îi bătea din ce în ce mai tare. Cu greu reacţionase şi intrase în birou. Era biroul lui Martin Denvers. Dar ea nu ştia, nu se gândise să se uite pe uşă unde îi era scris numele. Ceva se întâmplase cu ea. Poate că acea privire pe care o considera unică, aşa cum nu mai văzuse până atunci ceva atât de atrăgător, a făcut-o să se piardă şi să-şi găsească cu greu un loc în acea încăpere cu pereţii albi. Cele aproape 10 minute în care a trebuit să aştepte i se păreau lungi... foarte lungi iar atunci când Martin a intrat pe uşă a tresărit de parcă s-ar fi speriat. Totul decurse normal, încerca să răspundă scurt şi la subiect doar ca să nu se mai piardă din nou... de această dată în cuvinte. A obţinut ceea ce şi-a dorit atât de mult: să lucreze întro companie cu renume. A rămas surprinsă atunci când a aflat că va trebui să lucreze alături de el. Pentru că da, trebuia să fie secretara lui Martin. Abia spre sfârşitul discuţiei s-a uitat mai bine pe birou şi a zărit numele lui scris pe o plăcuţă argintie. Nu-i venea să creadă. Se făcuse palidă la faţă şi a rămas nemişcată câteva momente.
   - Mă scuzaţi, vă simţiţi rău?
   Răspunsul ei, atât de simplu dar în acelaşi timp atât de profund l-a marcat pe Martin:
   - Nu, doar că nu ştiam că dumneavoastră sunteţi proprietarul companiei. Şi am rămas surprinsă când v-am citit numele scris pe acea plăcuţă. Probabil că nu ar fi trebuit să spun asta, precis v-aţi făcut o impresie proastă despre mine.
   - Absolut deloc. Apreciez sinceritatea dumneavoastră. Dar n-ar fi mai bine dacă ne-am tutui Marta?
   Fără a sta prea mult pe gânduri, Marta i-a răspuns:
   - Sigur că da, Martin.

   Din acel moment, totul se schimbase. Petreceau tot mai mult timp împreună iar ea se îndrăgostea pe zi ce trece tot mai mult de el. Întro zi însorită de mai, Martin a invitat-o pe Marta la un restaurant din oraşul Rizoto. Acolo el i-a mărturisit ceea ce ea nu sperase şi nici nu visase că se va întâmpla vreodată. I-a spus că şi el o iubeşte...

   Totul durase doar câteva minute, timp în care Marta își adusese aminte de toate aceste lucruri. Fără să vrea sau să se gândească prea mult și-a zis destul de încet:
   - Și tu mă iubești! Și tu...
   - Mamă, ai spus ceva? a întrebat-o destul de curioasă Tania.
   - Tania! Ce m-ai speriat. Când ai ajuns acasă? că nu te-am auzit venind.
   - Acum câteva minute. Ai pățit ceva? Văd că nu arăți prea bine.
   
   Pentru câteva momente a tăcut, tindea să creadă că ar fi fost mai bine să nu-i spună dar întrun final și-a luat inima în dinți și i-a spus:
   - A dispărut tatăl tău, nu am mai aflat nimic despre el de când a plecat de dimineață la companie unde nu a mai ajuns.
   - Mamă! Nu tata... nu el...

     Între timp Daniel s-a hotărât să verfice zona în care a găsit mașina părăsită a tatălui lui. Nu era nimeni prin preajmă, totul părea să fie pustiu dar nu era chiar așa. La vreo 200 m depărtare de locul unde se aflase atunci a observat o cabană ce părea nelocuită. Îi era frică pentru că nu știa la ce să se aștepte. A mers cât de încet a putut pentru a nu face gălăgie. A observat un geam spart și s-a uitat să vadă dacă nu e nimeni acolo. Nu era nimeni... era pustiu. Ușa nu era încuiată, astfel că a intrat înăuntru. Un pat, o măsuță, niște scaune pline de praf... și o batistă aruncată întrun colț.

      Pe batistă erau trecute inițialele ”M.D.”. A rămas nemișcat neștiind ce să facă sau ce să creadă. Era clar că e batista tatălui lui. Nimeni din zonă nu mai avea aceste inițiale dar oare a fost el acolo? Sau dacă nu... cum de a ajuns acolo? Toate aceste întrebări erau fără răspuns. Nu a mai stat, de frică ca cineva să vină și să îl vadă. Nu s-a mai dus și la companie. S-a întors acasă, spunând familiei ce descoperise.

   - Și el nu era niciunde? Ești sigur?
   - Da mamă, sunt foarte sigur. Nu știu unde ar putea fi...
   - De ce trebuie să mi se întâmple mie așa ceva? De ce eu? 
   - Mamă, te rog nu mai plânge. Suntem alături de tine.
   - Da mamă, și eu și Eliza la fel. Te rog...

     Dar nu, Marta nu-și putea stăpâni lacrimile. Era mult prea mult pentru ea. Știa prea bine că toți cei trei copii îi sunt alături de ea și mai ales de tatăl lui. Era în stare să facă orice doar ca să afle adevărul, să găsească un răspuns la o întrebare ce o măcina din ce în ce mai tare: ”Oare mai trăiește Martin?”. Voia să creadă că da, să nu-și piardă speranța dar îi era greu, din ce în ce mai greu.

     Pe cealaltă parte a drumului, Gemina Iner stătea și privea pe fereastră. Era ora 8 seara. I se păruse că vede ceva suspect la familia Denvers. Mașina lui Martin nu era nici la stradă și nici în curtea casei. Se gândise că s-a întâmplat ceva dar nu știa ce. Pe la ora 11 seara s-a săturat să tot aștepte o schimbare, ceva să se întâmple și s-a dus la culcare dar nu se simțea prea bine. Nu se simțea prea bine de fiecare dată când nu știa ceva sau nu poate afla ceva. Așa a fost întotdeauna. 

     A doua zi dimineață la 9 deja discuta cu Reta Suner despre incident. Au hotărât să îl declare dispărut deși nu știau ce se întâmplă cu adevărat în acea familie. De multe ori inventau lucruri neadevărate. Acesta nu era unul dintre ele. Era purul adevăr.
Categorie: Secretele familiei Denvers | Adăugat de: admin (27 Noi 10) | Autor: ”O umbră în întuneric...”
Vizualizări: 252 | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
Doar utilizatorii înregistraţi pot adăuga comentarii
[ Înregistrare | Logare ]