Statistica
Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0
| Principala » Articole » O poveste într-un capitol |
Un drum greșit, de timp oprit
Se uita la ceas parcă din ce în ce mai des. Trecuse aproape jumătate de oră de când stătea pe același scaun, privind același perete care nu demult era alb. Timpul l-a făcut să nu mai fie așa, să-și piardă puritatea. Pentru ca petele de pe perete să dispară trebuia să fie zugrăvit din nou așa cum credea și el că trebuie să-și zugrăvească viața pentru a șterge petele din ea. Dar nimic nu e atât de simplu precum pare, e chiar mai greu uneori iar viața nu poate fi comparată cu un perete pătat. Viața e mult mai mult decât atât, e existența însăși și nu poate fi schimbată prea ușor. Îi treceau prin minte zeci de gânduri privind în gol către un întuneric prezent. Lumina nu a aprins-o, a preferat soarele ce abia pătrundea în cameră prin geamul destul de mic pentru că, în acest fel negrul amintirilor nu-i mai părea atât de negru. Se simțea absent deși era prezent întro lume absurdă, întro familie pe care considera că nu o merită. Își simțea trupul din ce în ce mai greu, pătruns de trăiri vechi dar și mai recente. Încerca să-și proiecteze existența mai departe de gânduri, mai departe de această casă în care trăia. Eșua pentru că nu reușea să se imagineze întrun alt loc decât cel în care se afla acum. Își spunea mai mereu că este fericit deși nu credea în totalitate acest lucru. Azi era mai nesigur ca niciodată. Credea că fericirea e departe de el deși avea destule motive să o considere aproape. Avea o soție și o fetiță care îl iubeau nespus de mult dar totuși, această iubire nu a reușit să-i distrugă îndoielile din suflet. Nu putea să își dea seama că trebuia să găsească o altă definiție a fericirii în viața lui, că fericirea înseamnă mult mai mult decât credea. Privirea îi era fixă către același perete iar și iar. Nu-și putea lua ochii de la petele acelea, i se păreau speciale dar în același timp absurde. Voia să scape cu orice preț de ele ca și când ar scăpa de cele din viața lui. Se gândea prea mult la asta, mult prea mult. Își vedea propria viață goală deși avea multe bucurii pe care în acest moment le-a uitat. Uitarea era soluția, credea el. Dar uneori nu e o soluție prea bună așa cum nu era nici acum. Să uite de propria existență asta voia. Simțea că trebuie să plece pentru ca să facă curat. Nu, nu în casă ci în gândurile, sentimentele și sufletul lui. Își dorea mult asta, să fugă măcar o perioadă. Tristețea îi pătrunse în suflet. Nu știa care sunt motivele sau dacă e o tristețe reală, știa doar că se simte trist. Să o alunge, el singur nu putea dar nici nu voia să îi lase pe cei din jur să facă asta, mai ales pe familia lui. E mai simplu uneori să ceri ajutor dar cel mai important e să îl accepți. El nu considera că are nevoie de ajutor. Pentru o clipă și-a întors privirea către geam. Era o lumină puternică, semn că noaptea a trecut complet nelăsând în urma ei decât timpul. Apoi, cu o mișcare rapidă a ochilor a privit ceasul de pe mână. Era ora 9. Nici nu realizase când a trecut tot acest timp de când se afla pe același scaun, privind același perete. Brusc a tresărit. Ușa se deschise ca o avalanșă. „În sfârșit te-ai trezit. Am pregătit micul dejun. Ana a mâncat deja așa că te așteaptă în curte.” „Spune-i să nu mă mai aștepte. Nu pot să mă joc azi cu ea.” „Dar azi e sâmbătă. Știi doar cât a așteptat să treacă săptămâna ca să vă distrați împreună. Nu-i poți face una ca asta.” „Am uitat că azi e târgul acela pe care l-am așteptat atât de mult. Am să-i explic, sigur mă va înțelege.” „Are doar 4 ani! Cum să înțeleagă că tu nu ai timp pentru ea? Timp pe care tu i l-ai promis...” Se lăsase pentru câteva momente liniștea. El nu avea de gând să-i răspundă, degeaba tot încerca să-l facă să reacționeze. A ieșit din cameră și s-a îndreptat spre curte unde o aștepta Ana. A încercat să îi explice motivul dar se pare că nu a reușit să o facă să înțeleagă. „Dar mi-ai promis! Azi e ziua noastră! A noastră...” Deși cuvintele ei îi atingeau sufletul provocându-i ușoare răni nu s-a lăsat înduioșat. Tot ceea ce știa era că trebuia să plece, să caute un loc în care să fie singur ca să scape de gândurile ce-l măcinau, să se schimbe pentru ca să se reîntoarcă altfel decât e acum. Planurile lui nu trebuiau să fie distruse de nimeni, nu le lăsa. A mâncat ceva ca pe fugă ca să nu mai fie prea mult timp interogat iar apoi a urcat în mașină. Nu avea un traseu pregătit dinainte. Voia doar să fugă oriunde, nu conta locul. Drumul părea pustiu deși era plin de mașini, asta pentru că nu era atent la ceea ce se întâmpla în jurul lui. A părăsit orașul îndreptându-se spre niște munți pe care i-a zărit cu câteva minute în urmă. În acest moment nu-i mai păsa de nimic. Absolut nimic. Voia doar să ajungă cât mai aproape de poalele munților, să se simtă liber cu adevărat. S-a oprit în fața unei prăpăstii care îi făcea cu ochiul. Părea străină dar în același timp cunoscută. A așteptat câteva minute după care a coborât din mașină cu grijă fiind atent la imaginiile din jur. S-a așezat undeva pe iarbă și a închis ochii. Îi treceau prin minte imagini dintrun trecut prezent încă în viața lui. Acum 6 ani... „Suntem căsătoriți. Încă nu-mi vine să cred că ești soțul meu. Te iubesc atât de mult!” „ Și eu te iubesc.” Acum 5 ani... „Am o veste bună sau mai bine zis una foarte bună! Vom deveni părinți.” „Vrei să spui că voi deveni tătic?” „Da! Sunt atât de fericită. Te iubesc!” „Și eu te iubesc.” Sâmbăta trecută... „Ana, cât de mult îl iubești tu pe tatăl tău? Îmi spui și mie?” „Te iubesc de aici până acolo sus la stele. Dar tu tati, cât de mult mă iubești?” „Extrem de mult. Nici nu-ți poți imagina cât de mult te iubesc Ana.” Toate aceste amintiri îi treceau prin minte ca un fulger. Deși știa că este iubit avea îndoieli în suflet de care nu reușea să scape. Își dăduse seama că în toți acești ani puține au fost momentele în care el a spus primul „te iubesc”. Voia să schimbe și acest lucru în viața lui. Era unul din multele lucruri pe care voia să le schimbe. Își rememora viața, traiectoria ei ca să își dea seama dacă și unde a greșit. Nu mai făcuse asta până acum. E adevărat, au fost momente când și-a analizat anumite părți din trecut dar acum voia să le analizeze pe toate. A început prin a-și privi mâinile. Inelarul avea pus pe el verigheta. Reacția de moment a fost să încerce să o scoată de pe deget. A reușit după câteva încercări eșuate. O ținea în mână ca pe ceva valoros dar în același timp ca pe ceva care nu mai e bun. A strâns-o în mână cu putere după care și-a deschis-o cu aceeași intensitate cu care a strâns-o. Verigheta a căzut dar nu undeva aproape de el ci undeva în prăpastie. În acel moment toate gândurile lui se rezumau la pierderea unui lucru care abia atunci realizase cât de mult însemna pentru el. Această pierdere l-a făcut să reacționeze, să își schimbe atitudinea dar nu prea mult, căci încă voia să se schimbe deși nu era nevoie. Nu avea de gând să se întoarcă, încă, acasă dar voia cu orice preț să găsească obiectul pierdut. Își făcuse un plan, pe unde să o ia și cum dar în zadar căci timpul avea să îl oprească. În încercarea lui de a se schimba, de a fugi de realitate, de familie a pierdut întrun fel sau altul legătura fizică, acel lucru care îi reamintea în fiecare zi de familie. Voia să își recupereze acea amintire dar nici nu știa exact de ce și dacă voia cu adevărat. Poate că era mai mult o obligație. O obligație față de familia lui, dar ce rost mai avea dacă nu se mai întorcea? În liniștea aceea absurdă a auzit niște sunete ciudate. Cum stătea pe marginea prăpăstii privind în gol și-a întors privirea repede văzând un câine mare ce se apropia de el. A vrut să fugă spre mașină dar nu a mai apucat căci a alunecat direct în prăpastie. Gândurile lui în timp ce încerca să se prindă cu putere de viață și de o stâncă erau: „Nu vreau să mor. Vreau să trăiesc. Și dacă ar fi să mor să știți că vă iubesc.” Prea târziu căci nu-l mai putea auzi nimeni. Această dorință tardivă de a spune familiei lui despre iubirea lui era în zadar. S-a lovit întro stâncă, întro alta decât cea de care voia să se agațe. Lovitura a fost atât de puternică încât inima a încetat să-i bată. O întâmplare nefericită a dus la un final tragic. Coincidența a fost că a căzut aproape de locul unde se afla verigheta. O simplă și banală coincidență. Câteva zile mai târziu... Marți, o zi cu multe întâmplări. Aștepta o veste, un semn, măcar ceva de la el. De când a plecat sâmbătă nu s-a mai întors. O privea îndurerată pe Ana, simțind un gol puternic de fiecare dată când o întreba unde e el. Nu știa ce să-i spună pentru că nici ea nu știa ce se întâmplă. A pus mâna pe telefon cu gândul de a suna la firma unde lucra el. S-a mirat că nu l-au căutat până acum, că doar lipsise două zile. Răspunsul pe care l-a auzit când i-a spus de el a fost unul ciudat, unul la care ea nu s-ar fi așteptat. Era cât pe aici să scape receptorul din mână. „Doamnă, mă scuzați dar a primit concediu o săptămână adică această săptămână e liber. Nu lipsește de la lucru, poate de acasă.” Nici nu a apucat să pună receptorul jos că soneria a început să sune. A venit poliția. A anunțat-o pentru că știa că el nu pleacă pur și simplu, mai ales fără să zică că nu se mai întoarce. Îi era frică că a pățit ceva. Avea vești nu tocmai bune. „Am găsit mașina soțului dumneavoastră parcată undeva aproape de o prăpastie în drum spre munte. Am găsit în portbagaj o valiză cu haine. Știați de asta?” „Nu știam absolut nimic. Vă rog, credeți-mă! Dar el era acolo?” „Îmi pare rău că trebuie să vă dau o astfel de veste dar soțul dumneavoastră a fost găsit mort în prăpastia aproape de care se afla mașina. Chiar îmi pare rău.” „S-a sinucis, nu?” „Nu, totul indică a fi un accident. Puteți sta liniștită, soțul dumneavoastră nu s-a sinucis.” Ana, era o fetiță zâmbăreață până acum câteva minute. Se afla în camera ei când a auzit soneria. Curioasă să vadă cine e a fugit repede și s-a ascuns întro cameră alăturată. A auzit toată discuția. Nu-i venea să creadă că tatăl ei nu mai e. A început să plângă atât de tare încât mama ei a auzit-o. „Ana! De ce plângi? S-a întâmplat ceva?” „Tata! Nu mai e!” „Ai auzit discuția de mai devreme. Of, sărăcuța de tine. Să știi că te-a iubit foarte mult.” Atunci Ana s-a apropiat de mama ei și i-a spus printre lacrimi: „Nu mami, nu m-a iubit.” „Nu vorbi prostii, sunt sigură că te-a iubit.” „Nu, ne-a iubit mami. Ne-a iubit pe amândouă.” Voia să-și șteargă petele din viața lui deși ele nu erau decât în mintea lui. Voia să le șteargă precum se șterg cele de pe perete dar în realitate nu e atât de ușor. Acum, petele din viața lui au fost distruse iar cele de pe perete au rămas acolo, la fel cum au fost și sâmbăta dimineața când el le privea cu atâtea atenție. A vrut să se schimbe. Considera că are parte de o iubire pe care nu o merită deși o merita pentru că și el la rândul lui a oferit familiei lui iubire, atât soției cât și fetiței lui Ana. A ales un drum greșit, fuga de acasă, depărtarea de fericirea care se afla alături de familie... un drum pe care timpul l-a oprit pentru totdeauna. | |
| Vizualizări: 731 | Cuvinte cheie: | Rating: 5.0/1 |
| Total comentarii : 0 | |