Lost Illusions

Este luni, ora 23:00. Într-un apartament sumbru aflat pe o stradă retrasă din central orașului încă mai e lumina aprinsă. Așa se vede din afară. În rest, luminile s-au stins.

O discuție incertă are loc în acel apartament. Un el și o ea…

-     ..."Sătucul la mâna a doua"... ciudat nume dar şi interesant în acelaşi timp. Ar trebui să fac o investigaţie, să aflu de unde vine acest nume misterios. O vizită în acel sătuc poate m-ar ajuta să pun capăt acestei curiozităţi imense pe care o am. Mâine am să plec în căutarea unui răspuns.

-      Și m-ai chemat doar ca să îmi spui asta? Nu înțeleg, de ce ai face asta? Doar din curiozitate?

-    Nu de asta te-am chemat dar se pare că nu înțelegi chiar nimic. Nu e o simplă curiozitate, vreau să scriu un articol despre asta.

-    Exact despre sătucul ăla? Să fim serioși, puteai foarte bine să scrii despre orice altceva. Oricum, nu ești angajată nicăieri. Nimeni nu-ți poate impune nimic. Și în plus, acum câteva luni ai vrut să scrii un articol despre locul ăla idiot cu nume ciudat care până la urmă a fost inexistent!

-     Inimă de foc! Așa se numea! În fine, și ce dacă nu sunt angajată? Ți-am zis de atâtea ori că vreau să lucrez pentru revista aia dar nu pricepi că nu mă angajează fără să le aduc materiale. Și când zic materiale mă refer la articole interesante care să le capteze atenția. Până acum n-am găsit nimic interesant în afară de ...

-       De sătucul ăla! Da! Mi-ai zis-o deja de prea multe ori că sunt sătul. Nu înveți din greșeli?

-   Dacă ești sătul atunci poți pleca. Voiam doar să vii cu mine dar se pare că vorbesc degeaba.

-       Să vin cu tine? Ști că sunt atât de ocupat zilele astea și că ...

-      Hai că nu vreau să ne certăm. Mereu ai pus munca pe primul loc. În fine, mâine am să plec dar singură!

-       Dar te rog...

-       Nici un te rog! Mâine mă duc în sătucul ăla și punct!

-       Bine! Văd că nu o scot la capăt cu tine altfel... măcar ai găsit adresa corectă?

-       Da, așa pare a fi. E un loc mai retras dar cu o priveliște interesantă.

-       De unde ști asta?

-     Eh... de unde știu... presupun că e așa. Oricum nu pierd nimic, am timp destul. Măcar mai plec din orașul ăsta infect în care trăiesc, nu?

-     Asta da. Aici îți dau dreptate. Te rog... nu te supăra pe mine... chiar aș fi venit cu tine dar mâine nu se poate. O să vină investitorii ăia din străinătate și au nevoie de mine. De ce nu vrei să mergem mai bine în altă zi?

-       În altă zi? Nu... eu vreau mâine. Nu are rost să aștept... cine știe când vei avea tu timp liber? Am nevoie și eu de bani... vreau să mă angajez. Sper că mă înțelegi...

-     Te înțeleg dar mă gândesc și la tine. Nu vreau să ne mai certăm, nu mi-e bine și cred că nici ție. Dacă vei avea probleme acolo? Cine știe peste ce oameni dai...

-      Dacă și cu parcă se plimbau pe-o barcă...

-      Dacă, dacă nu era...

-    Parcă, parcă se îneca. Exact, așa că hai să nu ne mai facem griji pentru nimic. Mă descurc eu. Oricum sper că într-o zi să rezolv totul, ca să nu fiu nevoită să dorm pe acolo...

-      Mă amuzi...

-      De ce? Ce ți se pare atât de amuzant?

-     Stau și mă gândesc… cum de găsești tu legendele astea?

-     Ele vin la mine, pur și simplu. Nu fac nimic deosebit.

-   Da… probabil… oricum dacă mâine dimineață nu ne mai auzim, diseară sper să vorbim.

-      Pleci deja?

-     Da, e cam târziu și mâine trebuie să mă trezesc devreme… ți-as zis că am multă treabă…

-     Înțeleg, și eu voi pleca devreme.

-     Să ai telefonul la tine, da? Dacă e ceva mă suni repede. Ne-am înțeles?

-     Stai liniștit, nu se va întâmpla nimic rău. Ai să vezi!

Ușa se închide în urma lui. Lumini pale se preling pe scările prăfuite. Pașii grăbiți perturbă liniștea din jur dar în câteva clipe dispare.

Gândurile nu dispar din acel apartament sumbru. O voce neclară dar senină în același timp lovește pereții camerei.

-    Poate  ar fi trebuit să mă interesez dinainte despre ce se află în sătuc. Oare chiar e sătuc sau e doar o denumire? Am tot întrebat dar nu am primit vreun răspuns. Poate că nu am întrebat persoana potrivită. Am atâtea gânduri, mă gândesc prea mult la o posibilă reușită că s-ar putea să o dau în bară. Voi vedea mâine ce va fi… Nu știu de ce mi-e frică, parcă mi-e frică. Poate e doar teama față de acel mare necunoscut? Nu vreau să cred asta. Va fi bine, nu am de ce să mă stresez cu gândurile astea absurde.