Lost Illusions

Timpul nu avea de gând să stea în loc. Asta o știau foarte bine toți locuitorii orășelului Spinc și oricât ar încerca să îl oprească nu reușesc. Nimeni nu poate face asta dar pentru câteva momente Eliza avea impresia că timpul stă în loc. Era doar o falsă impresie pentru că adevărul nu era acesta. Se oprise din mers și își aținti ochii către o imagine ce părea ireală. Avea în fața ei o persoană misterioasă dar în același timp interesantă. Ce-o făcea să creadă asta nici ea nu știa dar era sigură că nu trebuia să tacă, curiozitatea era mult prea mare. Astfel că se hotărî să-l salute. Primise în schimb un salut rece, nepăsător. Această atitudine o indigna.

- Mă scuzați, ați pierdut ceva?

Eliza, puțin surprinsă de această întrebare s-a pierdut și a răspuns cu greu, parcă neștiind ce să zică. Voia doar să afle cine e, cine e persoana care îi urmărește pe ascuns casa sau chiar pe ea

- Nu, nu am pierdut nimic. Doar că mi-ați atras atenția, atâta tot.

- Întrun sens bun sau unul rău?

- Nu aș putea să mă pronunț. Nu vă cunosc. Poate că acest mister pe care îl afișați m-a făcut să mă opresc și să vă privesc cu atâta insistență. Îmi cer scuze dacă v-a deranjat.

- Nu, absolut deloc. Puteți fi liniștită din acest punct de vedere. Locuiți în zonă? Aș fi mai mult decât încântat să vă conduc acasă.

Eliza a cam ezitat dar întrun final a acceptat propunerea zicându-și ”nu poate fi nimic rău în asta”. Poate că în gândirea ei precoce nu era nimic rău dar nu știa la ce se expune… nu știa cine era el. Dacă știa, probabil că nu acționa așa cum a acționat. Drumul era pustiu, doar ei doi și vântul… o imagine ce părea dezolantă. Albul care îi înconjura părea inexistent. Amândoi erau atenți la ceea ce zicea celălalt. Era și normal, Eliza voia să afle cine e iar el… el… știa foarte bine cine e ea! Dar a tăcut pentru că nu voia să renunțe la luptă, voia să afle cu orice preț un secret ce era foarte bine ascuns în casa familiei Denvers. Singura care i-a rămas, ca să-l ajute, este Eliza. Acum știa cum să-și ascundă ”adevărata identitate” fără ca să fie suspectat. ”Un nou nume sau adevăratul nume?” era întrebarea pe care și-o punea în timp ce pășea cu pași înceți alături de Eliza în drumul spre casa ei.

- Rămâne să ne vedem mâine?

- Dar nici măcar nu mi-ai spus cum te numești...

- Întotdeauna e bine să păstrezi puțin mister. Prefer să-ți spun mâine, așa sunt sigur că nu mă vei refuza.

Întradevăr, Eliza nu l-a putut refuza. Curiozitatea dar mai ales interesul pe care i l-a provocat a determinat-o să ia această decizie. Mâine...

Marta stătea așezată pe canapea cu gândul departe și s-a speriat puțin atunci când Eliza a trecut pe lângă ea și a salutat-o zâmbind întruna.

- Văd că ești foarte zâmbăreață. S-a întâmplat ceva?

- Poate că nu dar poate că da...

- Deci s-a întâmplat ceva... Oare ce?

- Am cunoscut pe cineva, nu e mare lucru...

- Eliza, ai mare grijă! Să nu o pățești ca și Tania! Ai grijă.

- Da mamă, stai liniștită. Am grijă. Apropo, Bander unde e?

- A plecat... la o plimbare. Așa a zis. Mi s-a părut cam misterios.

Întradevăr, comportamentul lui Bander era mai mult decât misterios. Poate că și ”stafiile și sunetele” pe care el le vede, le auzea îl făcuse mai vulnerabil astfel încât să-și piardă puțin câte puțin interesul pentru scopul lui. Puțin... doar puțin...

Era nerăbdător să citească răspunsul la scrisoarea trimisă, asta în cazul în care Senia îi scrisese. Avea o mică îndoială dar se spulberase în momentul în care s-a întâlnit cu persoana căreia i-a dat această sarcină: să îi ducă scrisoarea lui Seniei și să îi aducă înapoi o alta de la ea. Acesta îi înmânase o scrisoare fără ca să îl mai întrebe de la cine era. Asta avea să afle abia după ce o deschide. Între timp, o hârtie mototolită ca un ghem îi apăruse la picioarele lui. Cineva a aruncat-o... Se apleacă, o ridică și fără să stea prea mult pe gânduri o deschide ca să o citească.

”Ai grijă pe unde calci că s-ar putea să cazi în propria ta groapă.”

Pentru moment crezuse că nu el e destinatarul. Era calm... foarte calm.

- Cred că acest mesaj e pentru tine. Cineva l-a aruncat mai devreme...

- Pentru mine? Nu... cred că vă înșelați. Eu nu am dușmani dar se pare că dumneata da. Mă așteaptă cineva, trebuie să plec. Aveți grijă pe unde mergeți.

- Sigur. Mâine la aceeași oră, tot aici... o să trimit o altă scrisoare.

- Perfect! Rămâne așa cum am stabilit.

Nu știa ce să creadă. Oare acest mesaj era pentru el? Se tot gândea oare ce dușmani ar putea avea. Era sigur că scapase de cel care l-a ajutat... da... scăpase... nu avea nicio îndoială. Atunci să fi fost cineva din familia Denvers? O scuză plauzibilă... cineva de acolo l-a urmărit! Asta e!

S-a îndepărtat puțin și a deschis scrisoarea... ceea ce scria acolo... nu... nu era o scrisoare de la Senia. Era un mesaj de la dușmanul lui pe care nu-l știa! Să fi fost o capcană? Sau doar un destinatar greșit la momentul nepotrivit?

”Te văd, te observ, sunt cu ochii în patru la fiecare mișcare pe care o faci. Încă ai timp să fugi. Renunță la luptă. E atât de simplu. Nu cred că vrei să ai probleme. Până la urmă va ieși la iveală farsa ta. Dacă e mai devreme sau mai târziu depinde doar de tine. Te pot ajuta să scapi cât mai repede, un simplu telefon sau o scrisoare poate rezolva totul!”

Despre ce farsă era vorba? Să fi fost vorba de minciunile spuse celor din familia Denvers?

Daniel îi făcuse o vizită Seniei. Trecuse aproape o săptămână, timp în care cei doi nu s-au văzut. De această dată, Senia voia cu orice preț să-l convingă pe Daniel să se căsătorească. Nu mai putea amâna acest lucru... nu... absolut deloc.

- Ce s-a întâmplat? Nu mă mai iubești? Eu te iubesc, de asta vreau să ne căsătorim.

- Nu mă înțelege greșit. Te iubesc dar nu e momentul potrivit pentru asta.

- Dar când? De câteva luni zici asta... te vreau lângă mine, ne vedem din ce în ce mai rar. Nu mai pot suporta această depărtare. Te rog, înțelege-mă și tu pe mine!

- Ți-am zis că vreau să fie și tata la nuntă. Chiar nu mai poți aștepta până se întoarce?

- Și dacă nu se mai întoarce...?

- Cum să nu se mai întoarcă? Ce prostii vorbești? Te rog, nu mai spune așa ceva. Se va întoarce, de asta poți fi sigură.

O stare tensionată îi cuprinse pe amândoi. Nu reușise nici de această dată să-l convingă. Oare ce îi va spune Bander când va afla? Oare ce îi va face? Gândul ăsta o speria din ce în ce mai tare pentru că da, îi era frică de Bander...