Ce-am mai găsit printre hârtiile vechi sunt niște versuri scrise cu stiloul. Versuri amuzante sau cel puțin așa îmi pare. Reușite nu sunt, recunosc și eu asta dar totuși cred că merită să se amuze și alții de ele, nu doar eu.
Ridică-te, nu te lăsa Chiar și atunci când crezi că totul s-a sfârșit Ridică-te de jos și nu te lăsa, ... Merită, e foarte important ... Ridică-te oricum.
Un vis doar o clipă Oare cât durează un vis? O clipă doar și s-a stins? De ce nu pot schimba Durata acestuia?
M-am gândit că într-o clipă Se pot întâmpla multe. Se poate schimba orice Și visul meu să se spulbere. Dar cum? Dacă și așa nu există. Acum stau și mă gândesc Oare cât de mult greșesc?
Acum, când vreau să scriu și eu ceva Gândul îmi este altundeva. Știu, nu mă pricep a scrie Dar, poate sunt una dintr-o mie Care se gândesc la așa ceva Și de ce nu, a încerca. Părerea mea despre acest lucru Este că, stați că am băut tot sucu'. Să revenim la ale noastre Și nu, nu am nimic la coaste. Deci despre ce am vorbit? Și uite așa nici nu am simțit Cum timpul a trecut Cuvintele abia mi-au încăput În această poezie, Pardon, parodie Că altfel nu-i pot spune Căci drept sunt două dune De nisip și simt că adorm Într-un lung și liniștit somn.
[Amuzant, nu? Eh, ce să fac. Ideile de atunci erau amuzante și neinteresante. Aș fi curioasă oare când am scris ce am scris dar cred că nu am cum să aflu pentru că nu am nici un indiciu.]
|